Cum funcționează relațiile stabile și fericite? - Alexandru Casapciuc Psiholog Chișinău și Online

La baza relațiilor bune se află mult mai mult decât norocul, o potrivire fericită a caracterelor sau îndrăgostirea. Rezultatele cercetărilor științifice arată că relațiile bune sunt alcătuite din mai mulți factori care interacționează armonios. În rezultatul acestei interacțiuni, partenerii mențin o legătură apropiată și caldă de prietenie între ei, iar apoi folosesc această legătură pentru a-și atinge eficient obiectivele vieții și pentru a gestiona pașnic neînțelegerile. În mod similar, într-o relație problematică poate exista una sau mai multe verigi care „nu funcționează”. În astfel de relații, partenerii se îndepărtează adesea emoțional unul de celălalt, încetează să mai simtă atașament și încredere, se încurcă reciproc în atingerea scopurilor importante, adoptă poziții rigide în conflicte și ajung frecvent la certuri serioase.

Metafora „Casei”

Pentru a le explica mai clar clienților mei din terapia de cuplu cum funcționează relațiile bune și ce „defecțiuni” pot cauza probleme în relația lor, folosesc adesea metafora „Casei”. Conform acestei metafore, relațiile – armonioase sau problematice – pot fi descrise sub forma unei case alcătuite din 4 pereți de rezistență și 3 etaje.

În lumea modernă, oamenii intră în relații nu din constrângere, ci în mod conștient și liber, pentru că consideră că astfel le va fi mai ușor, mai eficient și mai sigur să satisfacă nevoile importante și să-și rezolve sarcinile esențiale ale vieții. Fiecare partener vine în relație cu o „listă” proprie a lucrurilor pe care dorește să le primească și o „listă” a lucrurilor la care este dispus să renunțe în acest scop. Nevoile și obiectivele care pot fi aduse în relație de către diferite persoane pot fi foarte diverse. Pentru a înțelege mai ușor această diversitate și pentru a înțelege mai bine ce nevoi și sarcini atribuie clienții mei relației lor, le propun adesea să își imagineze că relația lor este alcătuită din trei etaje, care se numesc astfel:
• Primul etaj: Prietenia
• Al doilea etaj: Conviețuirea
• Al treilea etaj: Parteneriatul de viață

La fiecare dintre aceste etaje, partenerii amplasează anumite nevoi și obiective și pot să se ajute reciproc în satisfacerea sau rezolvarea acestora. Relațiile rămân stabile atunci când fiecare dintre parteneri continuă să creadă și să simtă că primește și va primi din relație ceea ce are nevoie. Toată lumea cunoaște expresia „pentru a menține o relație este nevoie de muncă”. Modelul „Casei” arată despre ce fel de muncă este vorba și cum diferite acțiuni ale partenerilor, combinate între ele, susțin o relație solidă.

Acum, haideți să analizăm mai detaliat ce nevoi și sarcini corespund fiecărui etaj.

Primul etaj: Prietenia

„Etajul Prieteniei” este primul nivel de la care două persoane puțin cunoscute încep, de obicei, să construiască o relație. La etajul prieteniei, partenerii se pot ajuta reciproc în satisfacerea diferitor nevoi emoționale adică ajutăunul pe celălalt să se simtă mai bine.
Pentru mulți oameni, prietenia în sens general înseamnă în primul rând posibilitatea de a împărtăși cu cineva bucurii și plăceri. Prietenii sunt persoanele pe care le invităm la sărbători și alături de care ne face plăcere să petrecem timpul și să ne distrăm. Deși „etajul Prieteniei” include, fără îndoială, satisfacerea nevoii partenerilor de a împărtăși cu cineva bucuriile, distracțiile și plăcerile, într-o relație de cuplu prietenia autentică este menținută în mare parte de trei alte nevoi emoționale mult mai importante:

Schimbul regulat de informații importante despre sine,
Ajutorul în reducerea stresului și
Sprijinul constant în creșterea stimei de sine.

La fel cum scopul principal al unei case adevărate este să ne protejeze de vremea rea și să ne înconjoare cu confort și siguranță, scopul principal al unei „case de relații” este să ne protejeze de stres și de loviturile dureroase aduse stimei de sine cu care trebuie să ne confruntăm cu toții în viață aproape în fiecare zi.

Schimbul regulat de informații despre sine

La primul „etaj” al relației, partenerii – asemenea unor prieteni adevărați – fac schimb regulat de informații despre lucrurile care sunt importante pentru fiecare dintre ei în momentul respectiv sau în viață în general, inclusiv:

cum se simte fiecare în momentul actual;
care sunt dificultățile / sursele de stres din viața lor în prezent;
de ce are fiecare mai mare nevoie în momentul de față;
care sunt valorile lor, adică lucrurile pe care le prețuiesc cel mai mult și care exprimă cel mai bine esența personalității lor, în acel moment sau în viață în general;
evenimente importante din trecutul lor și modul în care aceste evenimente continuă să îi influențeze în prezent;
scopuri, priorități și visuri importante;
lucruri care îi irită, resping sau sperie în mod special;
etc.

Desigur, lucrurile concrete care țin de aceste categorii se schimbă frecvent. De exemplu, într-o săptămână ne poate preocupa mai mult o situație tensionată la locul de muncă, iar în săptămâna următoare atenția noastră se poate muta asupra unei probleme de sănătate, și așa mai departe. Din acest motiv, în relațiile care funcționează bine, partenerii vorbesc constant între ei despre ceea ce este cu adevărat important pentru fiecare în momentul prezent sau în viață în general, și prin acest schimb își actualizează în mod continuu înțelegerea reciprocă.

Nevoia de reducere zilnică a stresului

Mulți oameni își doresc o relație stabilă în căutarea unei modalități simple și constante de a avea parte de comunicare prietenoasă. În cadrul acestei comunicări, atunci când celălalt ne ascultă cu atenție, noi:

sistematizăm și reanalizăm informațiile legate de problemele actuale din viața noastră;
luăm sau revizuim decizii importante;
exprimăm și ușurăm tristețea, regretul și furia provocate de dificultăți inevitabile, greșeli, incertitudini, pericole, nedreptăți și pierderi;
împărtășim cu altcineva responsabilitatea pentru decizii;
și altele.

În relațiile stabile, partenerii alocă mult timp discuțiilor despre problemele actuale și sursele de stres și se ajută reciproc să calmeze acest stres. Cuplurile reușite afirmă adesea că trăiesc după principiul: „Noi doi împotriva întregii lumi.” Asta înseamnă că în cuplurile stabile și fericite partenerii rareori sunt o sursă majoră de stres unul pentru celălalt și, dimpotrivă, se ajută în mod constant să facă față stresului care, în lumea modernă, ne asaltează din toate direcțiile.

Nevoia de creștere regulată a stimei de sine

Cu toții facem greșeli mari și prostești și suferim eșecuri serioase. Cu toții avem defecte și slăbiciuni. Fiecare dintre noi știe că arată mult mai „rău” în comparație cu altcineva. Toate acestea ne lovesc dureros stima de sine în mod constant. Mai mult decât atât, adesea noi înșine devenim cei mai aspri critici ai propriei persoane. Respingerea venită din partea lumii sau din partea propriei persoane (de exemplu, gânduri precum „sunt un ratat” sau „nu sunt importantă pentru nimeni”) este resimțită ca un stres intens și coroziv. Din acest motiv, o altă sarcină fundamentală pe care toți oamenii o atribuie relației (indiferent dacă recunosc acest lucru sau nu) este creșterea regulată a stimei de sine.

Statutul în sine de „bărbat căsătorit”, „femeie măritată” sau „persoană într-o relație stabilă și de durată” ne oferă deja un statut social mai ridicat și contribuie la întărirea stimei de sine. Însă, atunci când partenerul, pe lângă acest lucru, contrazice în mod constant critica noastră interioară și se poartă cu noi ca și cum am fi cu adevărat persoane atrăgătoare, valoroase și demne de iubire și respect, simțim un confort și o siguranță neobișnuit de plăcute.

Alte nevoi emoționale importante pe care partenerii le plasează de obicei pe „etajul Prieteniei” în relație includ:

Contactul fizic, adică nevoia de a atinge alte persoane și de a simți atingerea acestora;
Romantismul – nevoia de a face gesturi romantice (a oferi ceva, a avea grijă, a simți simpatie etc.) și de a fi obiectul gesturilor romantice ale celuilalt;
Sexul – nevoia de a exprima și de a satisface propriile nevoi sexuale și de a fi obiectul dorinței sexuale a celuilalt.

Deși elementele de romantism și sex au o valoare emoțională distinctă, pentru mulți oameni valoarea lor se reduce în principal la satisfacerea celor două nevoi importante descrise mai sus: reducerea regulată a stresului și creșterea regulată a stimei de sine. E greu de găsit altceva care să ridice stima de sine la fel de mult precum atașamentul romantic al partenerului sau partenerei și semnalele clare că, în ochii săi, suntem atrăgători, sexy și doriți.

Alte nevoi emoționale

Iată o listă mai detaliată de nevoi pe care uneori o arăt cuplurilor în cadrul terapiei, pentru a le ajuta să identifice mai ușor ce nevoi ei plasează pe „etajul Prieteniei” și la ce răspunsuri din partea partenerului se așteaptă:

Eu îți ofer ceva –> Tu apreciezi ceea ce îți dau și îți exprimi recunoștința
Îmi arăt un defect personal sau mă critic –> Tu accepți acest defect (adică îl justifici sau îl normalizezi în mine)
Îmi arăt slăbiciunea –> Tu îmi oferi sprijinul
Depun efortul –> Tu mă încurajezi și mă susții să continui să mă străduiesc
Îmi arăt vulnerabilitatea –> Tu mă protejezi sau te străduiești mult „să nu torni sare pe rană”
Fac o greșeală –> Tu mă ierți
Mi-e frică –> Tu mă liniștești și mă reasiguri
Mă simt singur(ă) –> Tu îmi ții companie
Sunt confuz(ă), nu știu cum să procedez –> Tu îmi oferi îndrumări și orientare
Am atins succesul –> Mă admiri
Accept treptat necesitatea schimbării sau abia încep să mă schimb –> Tu dai dovadă de răbdare și nu mă grăbești
Am nevoie să exprim ceva –> Tu mă asculți
Vreau să cresc ca persoană –> Tu mă inspiri
Sunt trist(ă) –> Tu îmi oferi confort și căldură
Simt bucurie –> Tu sărbătorești și te bucuri împreună cu mine
Îmi arăt adevărata personalitate (interesele mele reale) –> Tu îmi accepți și respecți gusturile și preferințele
Am nevoie de libertate –> Tu îmi acorzi încredere
Mă străduiesc și muncesc pentru mine și pentru noi –> Tu îți exprimi recunoștința
Îmi exprim speranța –> Tu spui că crezi în împlinirea ei
Mă doare ceva –> Tu îmi arăți compasiunea și mă ajuți să-mi alin durerea
Mă simt frustrat(ă) –> Tu răspunzi cu înțelegere
Sunt obosit(ă) –> Tu îmi oferi odihnă
Ezit să iau o decizie –> Tu mă ajuți să ajung la claritate
Am nevoie de spațiu personal –> Tu mi-l oferi fără să rupi legătura dintre noi
Trebuie să fac față unor mari dificultăți –> Tu dai dovadă de compasiune
Îmi arăt imperfecțiunile –> Tu dai dovadă de toleranță
Sunt entuziasmat(ă) de ceva –> Tu îți arăți entuziasmul din partea ta
Vreau să schimb ceva –> Tu ești deschis(ă) la schimbare
Am nevoie să fiu în liniște și tăcere –> Tu rămâi alături de mine într-o prezență atentă
Am nevoie (și sunt gata) să învăț ceva –> Tu mă înveți
Am nevoie de loialitatea ta –> Tu îmi arăți loialitate (adică pui interesele mele mai presus de interesele altor persoane)
Vreau să fiu sincer(ă) –> Tu îmi accepți adevărul
Îmi asum responsabilitatea –> Tu îți exprimi recunoștința pentru asta
Îmi asum un risc –> Tu mă susții și mă încurajezi
Îmi stabilesc limitele, adică arăt ce nu vreau și nu tolerez –> Tu respecți și urmezi aceste limite
Sunt îndurerată de o pierdere – Tu doar stai lângă mine și asculți ce am de spus
Am nevoie să am încredere în tine –> Tu îți arăți fiabilitatea și te comporți într-un mod care inspiră încrederea
Mă neliniștește incertitudinea, lipsa de claritate și schimbările –> Tu îmi oferi stabilitate
Îmi arăt inițiativa –> Tu răspunzi cu o încurajare și colaborare
Am nevoie de tandrețe –> Tu îmi arăți tandrețe și căldură
Mă îndrept spre ceva nou –> Tu mă motivezi să-mi urmez scopul
Vreau să arăt cuiva profunzimea mea –> Tu mă asculți cu interes
Etc.

Solicitări de contact emoțional

Funcționarea cuplului la „etajul Prieteniei” poate fi descrisă ca o succesiune de episoade care urmează același tipar: unul dintre parteneri face o solicitare de contact emoțional, iar celălalt răspunde la această solicitare într-un mod pozitiv.
Solicitările de contact emoțional pot fi exprimate în cele mai diverse forme, de exemplu, prin cuvinte, gesturi, acțiuni sau așteptări. Ele pot fi glumețe sau serioase. Ele pot consta în întrebări, rugăminți, invitații, relatări despre ce s-a întâmplat, exprimarea propriei opinii cu privire la ceva etc. Iată câteva exemple de solicitări diferite de contact emoțional:

Partenerul sau partenera dumneavoastră vă atinge tandru sau jucăuș, vă îmbrățișează, vă sărută, vă privește cu blândețe în ochi, vă mângâie pe spate, își pune mâna pe umărul dumneavoastră, încearcă să vă gâdile, vă invită la dans în glumă sau vă împinge ușor, în joacă;
Partenerul sau partenera dumneavoastră vă privește cu o anumită expresie facială, de exemplu, zâmbește sau se încruntă, dă ochii peste cap, ridică o sprânceană etc.;
Partenerul sau partenera dumneavoastră face mici gesturi care exprimă afecțiune și politețe, de exemplu, vă deschide ușa, vă oferă un loc să vă așezați, vă transmite un obiect de pe masă când observă că doriți să-l luați, spune „mulțumesc” chiar și pentru lucruri mărunte etc.;
Partenerul sau partenera dumneavoastră oftează invitându-vă astfel să vă interesați de ce este îngrijorat și să începeți o interacțiune;
Partenerul sau partenera dumneavoastră vă povestește despre nemulțumiri, dezamăgiri și așteptări neîmplinite (inclusiv dacă aceste nemulțumiri, dezamăgiri și așteptări neîmplinite au legătură cu dumneavoastră);
Partenerul sau partenera dumneavoastră face ceva care arată dispoziția sa, de exemplu, că este supărat sau nemulțumit, că este trist etc.

Solicitările de stabilire a unui contact emoțional pot fi formulate cu grade diferite de claritate. În unele cazuri, facem astfel de solicitări direct, sonor și insistent, iar în altele – dimpotrivă, ezitant, vag și timid, astfel încât celorlalți le poate fi foarte greu să înțeleagă că ne-am adresat lor cu o astfel de solicitare.

Răspunsurile la solicitările emoționale

Răspunsurile pozitive la solicitările emoționale pot fi, de asemenea, variate. Pentru a crea un contact emoțional pozitiv, este important ca atât conținutul, cât și intensitatea răspunsului dumneavoastră să corespundă aproximativ conținutului și importanței solicitării din partea partenerului. Cu alte cuvinte, pentru ca contactul emoțional să apară, partenerul dumneavoastră trebuie să simtă că ați înțeles ce anume a dorit să transmită și cât de important este acel lucru pentru el/ea, iar apoi să-i oferiți exact ceea ce dorea să primească de la dumneavoastră în acea situație.
Dacă solicitarea nu a fost foarte importantă, un răspuns adecvat poate fi abia perceptibil. De exemplu, un răspuns sub forma unei expresii scurte de tip „Aha” sau „Hmmm”, o întoarcere ușoară în direcția partenerului care vorbește, o ușoară schimbare a expresiei feței, o întrebare care îi permite partenerului să continue povestirea etc. În mod similar, dacă solicitarea nu este legată de ceva foarte serios, pentru a răspunde pozitiv nu este neapărat necesar să întrerupeți activitatea în care erați angajat(ă) când partenerul vi s-a adresat, ci este suficient doar să-i transmiteți un semn clar că îl ascultați cu interes. De exemplu, imaginați-vă o situație în care partenerul dumneavoastră vă povestește cum i-a decurs ziua, în timp ce dumneavoastră sunteți ocupat(ă) cu împăturirea rufelor uscate:
– Partenerul (cu un oftat ușor și obosit): „Pe drum spre casă a fost din nou un ambuteiaj mare!”
– Dumneavoastră: continuând să împăturiți rufele și știind că partenerul se uită la dumneavoastră, dați din cap pentru a arăta că înțelegeți perfect despre ce este vorba și că și dumneavoastră sunteți revoltată de pierderea inutilă de timp în ambuteiaje.
Dacă partenerul sau partenera face o solicitare de contact emoțional spunând o glumă, pentru a răspunde adecvat este nevoie să râdeți sau cel puțin să zâmbiți, chiar dacă gluma nu vă pare foarte amuzantă, pentru a arăta că apreciați aceste eforturi și pentru a-i proteja stima de sine de o lovitură dureroasă. Pentru răspunsurile la solicitările mai importante, exprimarea elementelor celor 5A trebuie să fie mai energică și mai completă ca în aceste exemple:

Exemplu 1
Soțul (oftând și rostind cu ezitare): „La muncă a fost un adevărat coșmar toată ziua!”
Soția (lasă deoparte ceea ce făcea și răspunde cu grijă în glas): „Arăți atât de obosit! Haide, așază-te. Povestește-mi ce s-a întâmplat!”

Exemplu 2
Soția: „Nu pot să cred că ai uitat să mergi la ședința părinților de la școală! Am discutat special acest lucru săptămâna trecută, îți amintești?!”
Soțul: „Da, îmi amintesc acum. Te rog să mă ierți! Îmi pare cu adevărat rău… Promit că mâine voi suna eu personal la școală ca să îmi cer scuze și să întreb ce am pierdut. Poți să nu-ți mai faci griji în această privință!”

Desigur, abilitatea de a răspunde pozitiv la solicitările reciproce să depindă de cât de bine cunoașteți cu partenerul dumneavoastră lucrurile importante unul despre celălalt. Dacă nu ați mai vorbit de mult despre ceea ce este cu adevărat important pentru partenerul dumneavoastră, în general sau în prezent, este posibil să nu înțelegeți sensul unor solicitări importante și să răspundeți ca și cum ar fi vorba despre fleacuri. Exemplu:

Soția (puțin abătută): „Se pare că nu mai am chef să mergem la țară în weekend…”
Soțul (nu știe că schimbarea planurilor este legată de o problemă serioasă la serviciu, despre care soția nu i-a spus nimic, și nu înțelege că, prin această solicitare neclară, soția aștepta de fapt înțelegere, grijă și compasiune): „Iată că iarăși schimbi planurile în ultimul moment! Asta mă enervează, sincer să fiu. Eu unul nu voi mai planifica nimic de acum înainte!”

***

În esență, solicitările de contact emoțional pe care le adresăm partenerului sau partenerei înseamnă întrebarea: „Pot să mă bazez pe tine? Mai sunt important(ă) pentru tine?” La rândul lor, răspunsurile pozitive la aceste solicitări din partea partenerului sau partenerei ne transmit următorul mesaj:

Te aud.
Mi-e interesant cu tine.
Îmi placi.
Părerea ta este importantă pentru mine și o iau în considerare.
Te înțeleg (sau aș dori să te înțeleg).
Sunt de partea ta.
Aș dori să te ajut (indiferent dacă pot face acest lucru sau nu).
Vreau să fiu cu tine.
Sunt de acord cu tine.
Te respect.
Nu vreau să suferi.
etc.

Răspunzând la solicitările emoționale ale partenerilor, îi ajutăm să se simtă mai bine, le creștem stima de sine și le arătăm că relația este într-o stare bună. Ca răspuns la acest lucru, partenerul începe să se adreseze mai des cu solicitări și să răspundă mai frecvent în mod pozitiv la solicitările din partea noastră. În sens practic, acest lucru se poate manifesta prin cele mai diverse lucruri care creează senzația de apropiere emoțională în relație, inclusiv:

Partenerii împărtășesc gusturile unul celuilalt și se bucură împreună în mod regulat de ceva frumos sau plăcut: „Privește ce nor frumos!” „Da, într-adevăr, este foarte frumos!”
Partenerii împărtășesc frecvent idei importante și pot purta conversații intelectuale în care fiecare simte că opinia sa a fost înțeleasă, apreciată și acceptată cu respect; fiecare partener simte că celălalt îi respectă părerile și capacitățile intelectuale;
Partenerii au prieteni comuni pe care îi prețuiesc în mod egal;
Partenerii fac în mod regulat împreună lucruri pe care amândoi le consideră plăcute, interesante sau distractive;
Partenerii se fac reciproc să râdă sau își spun glume pe care doar ei le înțeleg;
Partenerii împărtășesc viziuni comune în chestiuni de morală, religie și sensul vieții;
Partenerii doresc să fie aproape unul de celălalt, iar atunci când nu sunt împreună, sunt interesați într-un mod pozitiv și fără control unde se află celălalt și de cum îi merg lucrurile;
Partenerii împărtășesc cu plăcere planificarea și realizarea diverselor sarcini cotidiene (de exemplu, mersul împreună la cumpărături, planificarea săptămânii etc.);
Partenerii au grijă unul de celălalt prin diferite gesturi;
Pentru multe cupluri, „primul Etaj” include, de asemenea, armonia în viața intimă, atunci când partenerii împărtășesc interesele sexuale ale celuilalt și nu au neînțelegeri mari cu privire la nivelul vieții lor sexuale.

Exprimarea spontană a afecțiunii, recunoștinței, grijii și respectului

Pentru buna funcționare a „Etajului Prieteniei”, partenerii trebuie să își manifeste în mod regulat și complet spontan unul față de celălalt gesturi de afecțiune, recunoștință, grijă și respect, precum și să își exprime sistematic și spontan sentimente calde unul față de celălalt. De exemplu:

exprimarea spontană a tandreței și a unei afecțiuni calme, discrete și nepretențioase față de partenerul sau partenera dumneavoastră;
exprimarea spontană a recunoștinței și laudelor pentru faptele partenerului sau partenerei dumneavoastră, pentru calitățile sale, succesele sale sau pur și simplu pentru faptul că există;
exprimarea spontană a admirației pentru calitățile sufletești, fizice, morale, profesionale sau intelectuale ale partenerului sau partenerei dumneavoastră;
manifestarea spontană a faptului că respectați valorile de viață și convingerile partenerului sau partenerei dumneavoastră;
exprimarea spontană a faptului că găsiți partenerul sau partenerei dumneavoastră simpatic(ă), atrăgător(e), dezirabil(ă) etc.

În relațiile solide și fericite, partenerii manifestă adesea o generozitate și o inițiativă considerabilă în exprimarea sentimentelor calde unul față de celălalt, făcând acest lucru în mod complet spontan, sincer și fără efort. De exemplu:

„Ești atât de frumoasă! Nu-mi pot lua ochii de la tine!”
„Nu-mi amintesc dacă ți-am spus asta, dar îmi place foarte mult că mă întrebi mereu dacă am nevoie de ceva special când mergi la magazin. ”

Egalitarismul – principalul factor care menține prietenia autentică

Cu toții ne dorim să ne simțim în confort emoțional, în siguranță și cu cât mai puține probleme. Pentru a atinge toate aceste scopuri, este necesar ca resursele cuplului (adică resursele dumneavoastră și resursele partenerului dumneavoastră) să fie direcționate în mod regulat nu doar către partenerul sau partenera, ci și către rezolvarea propriilor dumneavoastră probleme și satisfacerea propriilor nevoi. Firește, acest lucru este posibil doar dacă și dumneavoastră luați decizii regulate în privința modului în care sunt distribuite resursele cuplului. Din acest motiv, elementul principal care determină o prietenie autentică este stilul egalitar în care partenerii iau deciziile.

Egalitarismul înseamnă că fiecare dintre parteneri recunoaște că celălalt are exact același drept ca și el de a decide ce dorește și ce nu dorește să facă.

În practică, egalitarismul se manifestă prin faptul că fiecare dintre parteneri are dreptul de a acționa în mod complet voluntar și nimeni nu are dreptul să îl constrângă pe celălalt. În relațiile egalitare, deciziile privind alegerea direcției sau cheltuirea timpului, efortului sau a altor resurse sunt luate printr-un dialog echitabil cu privire la fiecare situație concretă, și nu pe baza unor „datorii”, „roluri”, „așteptări”, „autorității” sau „puterii” prestabilite. Fiecare decizie în parte este luată doar dacă ambii parteneri sunt de acord cu ea. Fiecare partener are drept de veto.

Relațiile egalitare nu înseamnă că partenerii fac întotdeauna doar ceea ce le place. De fapt, în relațiile egalitare partenerii fac constant compromisuri, însă ei cedează în mod voluntar, nu prin constrângere. Când cuplul se confruntă cu o nouă dilemă, de exemplu cine ar trebui să își sacrifice cariera pentru a avea grijă de copil și cine ar trebui să câștige banii, niciunul dintre parteneri nu îl forțează pe celălalt să își asume una dintre aceste sarcini. În schimb, partenerii se așază la masa negocierilor, cântăresc împreună toate argumentele pro și contra și iau împreună o decizie reciproc acceptabilă, care va satisface cât mai bine interesele cuplului.

Egalitarismul, dreptate și contribuțiile egale

Multe cupluri se ceartă frecvent din cauza distribuirii „nedrepte” a responsabilităților. Din acest motiv, pare că în construirea unei relații ar trebui să ne orientăm cu toții spre onestitate. Este oare așa? Și da, și nu. Dificultatea constă în faptul că expresia „onest” sau „drept” are mai multe sensuri destul de diferite. Iar dacă încercăm să ne ghidăm relația după unele dintre aceste sensuri, în loc să o stabilizăm, o destrămăm.

Unul dintre sensurile cuvântului „drept” este apropiat de expresii precum „așa e corect”, „așa trebuie să se facă, nu altfel”, „tradiția impune așa, nu altfel” etc. De exemplu:

„Nu este drept că mă forțezi să vorbesc despre sentimente! În familia mea, bărbații nu au făcut niciodată așa ceva!” sau
„Nu este drept să-mi ceri să duc mașina la reparație! Nicio prietenă de-a mea nu face așa ceva, de mașini se ocupă întotdeauna soții lor!”

Problema cu definirea a ceea ce este „corect” sau „incorect” constă în faptul că conținutul acestor categorii, pentru fiecare persoană în parte, este determinat în mare măsură de cultura familiei în care a crescut. Iar pentru că oamenii vin deseori în relații din culturi familiale foarte diferite, între ei apar frecvent conflicte legate de cine are o înțelegere „mai validă” a ceea ce este corect, drept sau onest. De regulă, astfel de conflicte nu pot fi soluționate, iar continuarea lor poate destabiliza serios relația.

Al doilea sens al cuvintelor „onest” sau „drept” este apropiat de expresii precum „am împărțit totul în mod egal” sau „contribuim în mod absolut egal”. Problema acestui sens al „onestității” constă în faptul că contribuțiile egale sunt imposibile, iar căutarea unui echilibru perfect al contribuțiilor face relația vulnerabilă. Și nu este vorba doar despre faptul că unele proiecte familiale nu pot fi împărțite în mod egal. De exemplu, un bărbat nu poate prelua nici măcar o mică parte din riscurile și dificultățile asociate cu purtarea și nașterea unui copil. Este vorba despre faptul că viața reală plasează în mod constant partenerii în poziții inegale și că, uneori, o asimetrie semnificativă a contribuțiilor este benefică pentru cuplu și îl ajută să rezolve mai bine probleme importante. De exemplu, vorbind doar despre bani:

Oricare dintre parteneri își poate pierde brusc locul de muncă (de exemplu, din cauza schimbărilor economice sau a bolii).
Dacă un partener renunță temporar la carieră pentru a-l ajuta pe celălalt să profite de o oportunitate rară de avansare, cuplul poate avea de câștigat semnificativ pe termen lung.

Impunerea egalității „contribuțiilor” este periculoasă pentru cuplu pentru că implică o anumită judecată moralizatoare asupra „celui care contribuie mai puțin” și, astfel, blochează una dintre funcțiile esențiale ale relației – susținerea constantă a stimei de sine a partenerilor. Când partenerii leagă stima de sine sau valoarea celuilalt de capacitatea lui de a contribui în mod egal, în perioadele în care unul dintre ei nu mai poate face astfel de contribuții (de exemplu, din cauza unei boli, în timpul unei schimbări de carieră), relația se poate destabiliza drastic.

Primul scenariu de destabilizare: primul partener începe să îl critice pe al doilea pentru contribuțiile mai mici, ceea ce îl determină pe acesta din urmă să se retragă sau să adopte o atitudine defensivă.
Al doilea scenariu de destabilizare: partenerul care contribuie mai puțin începe să se autoînvinovățească, intră într-o stare de iritare sau deprimare prelungită, încetează să mai răspundă la cererile emoționale, devine excesiv de dependent de încurajările constante ale partenerului care contribuie mai mult, începe să îi invidieze succesul etc.

Merită de asemenea menționat că partenerii intră adesea în relații având circumstanțe materiale și familiale foarte inegale. De exemplu, la începutul relației, unul dintre parteneri poate avea un apartament, iar celălalt nu; unul poate veni în relație cu un copil sau mai mulți copii dintr-o căsătorie anterioară, iar celălalt nu are copii etc. În astfel de situații, dacă cuplul încearcă din start să construiască relația pe baza „contribuțiilor egale”, apare riscul ca partenerul cu o situație materială mai modestă sau cu nevoi mai mari să fie considerat „dator” (sau chiar într-o datorie imposibil de rambursat) și să își piardă dreptul legitim de a avea un cuvânt egal în celelalte decizii. De exemplu:

„Nu ai dreptul să te superi că nu vreau să vorbim despre căsătorie… Doar eu pot decide când ne căsătorim, pentru că locuim în apartamentul meu și trăim din salariul meu!”
„Nu ai dreptul să spui cum ar trebui să-mi echilibrez munca și îndatoririle casnice, pentru că eu achit toate cheltuielile pentru fiul tău din căsătoria ta anterioară!”

Al treilea sens al expresiei „onest” sau „drept” este apropiat de „împărțirea egală a puterii și influenței în luarea deciziilor”. Prietenia este, prin definiție, o uniune liberă, în care partenerii sunt înzestrați cu drepturi și puteri absolut egale și trebuie să țină minte acest lucru. În acest sens, „onest” înseamnă: „Știai că am dreptul legitim de a participa la luarea deciziilor și ai acționat onest, atunci când nu ai încercat să suprimi acest drept prin forță, ci m-ai invitat la masa negocierilor.” Cu alte cuvinte, onestitatea în relațiile de prietenie înseamnă „absența constrângerii și garantarea libertății personale în luarea deciziilor”.

Doar acest sens al conceptului de onestitate poate fi un reper sănătos pentru construirea unei relații stabile. Pe baza acestui sens, multe persoane consideră și simt că trăiesc într-o relație foarte cinstită cu partenerul lor, chiar dacă diferite sarcini sunt împărțite între ei în mod foarte inegal. Sursa sentimentului lor de onestitate este faptul că au acceptat această poziție asimetrică nu sub presiune, ci complet voluntar. Un exemplu: „Da, este adevărat că eu duc 80% din sarcinile legate de gospodărie și copii, dar am preluat aceste sarcini în mod voluntar, după ce am reflectat împreună și am stabilit că acest lucru va sprijini cariera partenerului / partenerei, ceea ce ne va aduce beneficii tuturor.”

Contribuțiile egale sunt posibile doar la „etajul Prieteniei”. De fapt, la „etajul Prieteniei”, contribuțiile egale sunt absolut necesare. La celelalte două etaje ale relației – „Conviețuirea” și „Parteneriatul de lungă durată” – contribuțiile egale sunt imposibile. De obicei, când partenerii încep să aprecieze cu adevărat o prietenie bună, distribuția egală a contribuțiilor la al doilea și al treilea etaj încetează să îi mai intereseze. De exemplu: „Desigur că îi plătesc studiile – este cel mai bun prieten al meu și cea mai importantă persoană din viața mea!” Din acest motiv, în cadrul terapiei de cuplu, atunci când un cuplu se ceartă din cauza distribuției „nedrepte” a contribuțiilor la etajul „Conviețuirii” sau „Parteneriatului de lungă durată”, descoperim de obicei că motivul real al conflictelor sunt carențe grave în pereții Încrederii și Atașamentului sau o răcire semnificativă a relației la etajul Prieteniei.

„Mă enervează că îți cheltui salariul doar pe tine, pentru că am adesea sentimentul că, oricum, ai de gând să divorțezi de mine și doar scoți din mine tot ce poți!”
„Insist să-ți asumi jumătate din treburile casnice, nu pentru că îmi este greu să fac totul dar pentru că nu îmi mulțumești niciodată pentru ceea ce fac!”

Etajul al doilea: Cohabitarea

La etajul al doilea al relației, partenerii își plasează nevoile și sarcinile legate de viața de zi cu zi și gospodărie. Acesta este etajul interacțiunilor materiale curente. Sarcinile tipice pe care multe persoane le rezolvă la etajul al doilea al relației mult mai ușor decât atunci când trăiesc singure pot include:

închirierea împreună a unui apartament
îngrijirea copiilor
rezolvarea împreună a unor sarcini cotidiene precum curățenia, gătitul, îngrijirea casei
comasarea finanțelor pentru cheltuieli curente, sprijin financiar temporar reciproc, cheltuieli comune pentru călătorii \ divertisment
îngrijirea animalelor de companie
și altele.

La fel ca într-o casă reală, în relații, „etajele” inferioare servesc drept fundație pentru cele superioare. La rândul lor, diferite efecte care apar la etajele superioare „se scurg” ca apa către etajele inferioare. Aceasta înseamnă că interacțiunile pozitive de la „etajul Prieteniei” și mai ales încrederea și atașamentul pe care partenerii le acumulează acolo (mai multe despre aceasta în secțiunile ce urmează), îi ajută pe parteneri să colaboreze mai ușor asupra sarcinilor de la etajul al doilea. Spus mai simplu, atunci când simțim că partenerul este prietenul nostru adevărat, ne este mult mai ușor să îl ajutăm în satisfacerea nevoilor sale cotidiene. La rândul său, când colaborarea în sfera sarcinilor și nevoilor cotidiene se desfășoară într-un mod prietenos, efectul pozitiv al fiecărui astfel de episod „se scurge” spre primul etaj și completează prietenia. De exemplu: „Soția: Am pregătit micul dejun pentru tine; Soțul: Îți mulțumesc mult! Apreciez foarte mult efortul tău și ador cum gătești. Voi spăla eu toată vesela”.

Etajul al treilea: Parteneriatul de viață pe termen lung în scopuri importante

Majoritatea oamenilor au visuri, speranțe și planuri importante, strâns legate de sentimentul lor de sens în viață. Pentru fiecare dintre parteneri, intrarea într-o relație poate face îndeplinirea acestor aspirații personale mai ușoară sau, dimpotrivă, mai dificilă. La etajul al treilea al relației, partenerii își plasează sarcinile și visurile pe termen lung, în speranța că, în colaborare cu partenerul, vor reuși să le îndeplinească mult mai bine decât dacă ar trăi singuri. Sarcinile tipice la etajul al treilea al relației includ:

comasarea constantă a resurselor financiare pentru achiziționarea unei locuințe, a unui automobil și a altor bunuri scumpe,
investiții comune,
creșterea și educarea copiilor,
dezvoltarea relațiilor și rezolvarea problemelor cu rudele,
dezvoltarea carierei \ afacerii,
obținerea unui sprijin de durată din partea partenerului / partenerei pentru dezvoltarea carierei, creșterea copiilor, în perioade de boală etc.,
diverse realizări importante, de exemplu, călătorii scumpe și interesante,
împlinirea într-un rol important (de exemplu, în rolul de mamă sau tată, ori într-un rol profesional),
menținerea unui statut important (de exemplu, statutul unei persoane căsătorite),
obținerea accesului la avantaje sociale și administrative rezervate persoanelor căsătorite (de. ex credite imobiliare pentru familii tinere),
asigurarea unei posibilități mai ușoare de a construi o viață socială și de a iniția și menține relații cu alte persoane (în principal cu alte cupluri),
protecția împotriva singurătății și obținerea unui anumit ajutor la bătrânețe etc.

Funcționarea cu succes a partenerilor la etajul al treilea depinde în mare măsură de cât de bine interacționează aceștia la etajele inferioare. În special, pentru a se ajuta reciproc în realizarea speranțelor și aspirațiilor lor, partenerii trebuie mai întâi să își împărtășească aceste visuri unul altuia, iar apoi să creeze o atmosferă pozitivă de prietenie și apropiere (etajul întâi), în care fiecare dintre ei să simtă o dorință firească de a-și ajuta persoana iubită să-și realizeze planurile ei de viață. În mod similar, succesul atingerii obiectivelor pe termen lung depinde de obicei de capacitatea cuplului de a rezolva eficient, zi de zi, sarcinile cotidiene de la etajul al doilea.

Construirea etajelor relației

Construirea „etajelor relației” corespunde aproximativ dinamicii dezvoltării relației la majoritatea cuplurilor. Cele mai multe cupluri încep relația cu o prietenie autentică (adică cu sprijin reciproc în gestionarea stresului și menținerea stimei de sine). Pe baza acestei prietenii apare romantismul și relația sexuală. După aceasta, majoritatea cuplurilor trec la construirea celui de-al doilea etaj al relației. Partenerii decid să locuiască împreună, pentru a le fi mai ușor să facă față numeroaselor sarcini cotidiene și pentru a putea petrece mai mult timp împreună. În cele din urmă, după o anumită perioadă de coabitare, multe cupluri trec la construirea „etajului al treilea”, atunci când iau decizia de a avea copii, de a comasa definitiv finanțele și alte bunuri, încep să se sprijine reciproc în carieră etc.

Trebuie menționat că „Prietenia” și „Cohabitarea” nu sunt etape temporare ale relației, care apar la început și apoi dispar pentru totdeauna, ci blocuri structurale importante și permanente ale relației. Mai întâi cuplul le construiește, iar apoi lucrează regulat pentru a le menține în stare bună. Chiar dacă, cu timpul, în unele cupluri partenerii încetează să se mai considere prieteni, aceasta nu înseamnă că relația lor „a trecut de etapa prieteniei”, ci doar că „etajul Prieteniei” din relația lor a fost abandonat și că partenerii au încetat să se mai ajute reciproc în satisfacerea nevoilor pe care fiecare dintre ei încă le plasează la acest etaj. În mod similar, dacă un cuplu s-a căsătorit după două săptămâni de la cunoaștere, deoarece femeia a rămas însărcinată (adică a apărut un proiect comun legat de creșterea copilului la etajul al treilea), aceasta nu înseamnă că respectivul cuplu a sărit imediat peste etajele prieteniei și coabitării și a trecut direct la al treilea etaj al cooperării pe termen lung. Pentru a asigura stabilitatea acestui cuplu, este absolut necesar ca partenerii să învețe să coopereze eficient la etajele Prieteniei și Cohabitării.

Pereții Încrederii și Atașamentului

Asemenea unei case reale, stabilitatea casei relației este asigurată de pereții săi, și anume de pereții Atașamentului și Încrederii.

Atașamentul este definit prin cât de mult își doresc partenerii să rămână în relație din cauza lucrurilor importante pe care continuă să le primească unul de la celălalt și prin cât de ușor ei pot forma un cuplu nou cu o altă persoană. Cu alte cuvinte, un atașament mare înseamnă că partenerul dumneavoastră nu caută un alt „partener de viață mai potrivit” și intenționează să rămână în relație cu dumneavoastră.

Încrederea este definită prin cât de siguri sunt partenerii că relația le va satisface nevoile importante și îi va ajuta să rezolve sarcinile importante în viitor. Cu alte cuvinte, o încredere ridicată în relație înseamnă că dumneavoastră credeți că toate investițiile pe care le faceți acum în partenerul dumneavoastră vă vor permite să obțineți în viitor lucruri importante. (De exemplu: „Îmi voi asuma partea principală a responsabilităților legate de creșterea copiilor și voi sacrifica temporar cariera, pentru ca partenerul să se dezvolte ca specialist, deoarece sunt sigur(ă) că mai târziu el mă va ajuta să-mi reiau cariera.”)

Cum se construiesc pereții Încrederii și Atașamentului

Asemenea unei case reale, în relații, pereții creează simultan spațiu pentru etaje și sunt alcătuiți din părți ale acestor etaje. Pereții exteriori ai relației sunt construiți treptat, pe măsură ce sunt construite și etajele. Fiecare nou rând de cărămizi în etajele „Prieteniei”, „Cohabitării” și „Colaborării pe termen lung” reprezintă și un nou rând de cărămizi în pereții Încrederii și Atașamentului. Aplicat relațiilor, aceasta înseamnă că o parte semnificativă a Încrederii și Atașamentului se construiește exact prin acțiunile pe care partenerii le desfășoară la fiecare etaj al relației și că, la rândul său, rezervele de încredere și atașament dintre parteneri îi ajută să interacționeze mai ușor la fiecare etaj.

Particulele de încredere se formează în urma interacțiunilor pozitive dintre parteneri la toate cele trei etaje ale relației. Fiecare acțiune pozitivă din partea mea creează în mine așteptarea că partenerul meu îmi va satisface și el nevoile și mă va ajuta în rezolvarea sarcinilor mele. Dacă partenerul meu chiar realizează astfel de acțiuni pozitive, așteptarea mea se transformă într-o particulă de încredere, care completează rezerva mea de încredere în relație. Dacă, pe de altă parte, partenerul meu nu realizează astfel de acțiuni (sau eu nu le observ), așteptarea se transformă în nemulțumire, indignare sau supărare, care diminuează rezerva mea de încredere.

Pentru mai multă exactitate, merită adăugat că în relații, încrederea este alcătuită din 3 segmente, corespunzătoare etajelor Prieteniei, Cohabitării și Parteneriatului de viață. Aceasta înseamnă că partenerii pot avea grade diferite de încredere unul în celălalt în aceste 3 domenii din viața cuplului. Printre cuplurile cu care lucrez în terapie observ cel mai des că partenerii aproape că nu mai au încredere unul în celălalt la etajul prieteniei (adică nu se mai bazează pe faptul că celălalt îi va ajuta să se liniștească și să-și susțină stima de sine), continuă să aibă destul de multă încredere unul în celălalt la nivelul etajului Cohabitării și încep să se îndoiască din ce în ce mai mult unul de celălalt la etajul Colaborării pe termen lung.

Peretele Atașamentului se construiește din lucrurile pozitive pe care le primim de la partener (și din relație) în prezent sau pe care le putem primi în viitor. Peretele atașamentului se degradează atunci când nevoile noastre rămân nesatisfăcute.

Asemenea peretelui Încrederii, peretele Atașamentului este alcătuit din 3 segmente. Aceasta înseamnă că partenerii pot simți niveluri diferite de atașament unul față de celălalt pe etajele prieteniei, al sarcinilor cotidiene și al obiectivelor pe termen lung. În cadrul terapiei de cuplu, deseori stabilim că partenerii sunt foarte puțin atașați unul de celălalt din punct de vedere emoțional, dar continuă să depindă semnificativ unul de celălalt în domeniul sarcinilor cotidiene și, mai ales, al obiectivelor pe termen lung (de exemplu, dacă au copii, investiții comune, dacă le este important să păstreze statutul de persoane căsătorite etc.). Mai rar apar situații în care partenerii au puțină nevoie unul de celălalt în ceea ce privește obiectivele pe termen lung, dar sunt foarte atașați emoțional (de exemplu, în cazul persoanelor care au început relația la vârsta peste 45–50 de ani când copiii din ambele părți au crescut, și fiecare deja are locuință și carieră proprie).

Încrederea implică interpretarea automată a caracterului și intențiilor partenerului

Acțiunile importante ale altor persoane ceva timp influențează modul în care ne simțim, la ce ne gândim și cum interpretăm caracterul și intențiile acestora. De regulă, cu cât persoana este mai apropiată și mai importantă pentru noi, cu atât comportamentul său ne influențează mai mult emoțiile și gândurile. În relații, încrederea este formată din efectul psihologic general care se creează în psihicul nostru sub influența celor mai recente și cele mai importante acțiuni ale partenerului nostru la toate cele trei etaje. Dacă acest efect psihologic este pozitiv, gândirea noastră automată interpretează acțiunile pozitive și neutre ale partenerului într-o lumină favorabilă, iar comportamentele sale negative ni se par automat mai puțin importante. Exemplu de interpretare pozitivă:
„Ai uitat să mergi la ședința părinților de la școală? Ei bine… nu e chiar așa grav! Probabil ai fost foarte ocupat. Așa e? Ca să fiu sinceră, și mie mi se par plictisitoare aceste ședințe.”

Sentimentul de prietenie, apropiere și colaborare egalitară cu partenerul, creat la toate etajele relației, ne determină să explicăm intuitiv greșelile sau comportamentele sale neplăcute prin circumstanțe temporare și nu prin defecte de caracter. Exemplu:
„Uite, a țipat la mine când eu voiam doar să termin ultimele 5 minute din emisiune… Nu e deloc în firea ei. Probabil trece printr-o perioadă foarte grea la muncă… Poate ar fi mai bine să o las puțin în pace să se liniștească, sau să o întreb cu ce aș putea s-o ajut.”

Dacă efectul psihologic creat pe toate etajele este negativ, începem automat să vedem acțiunile noi ale partenerului într-o lumină negativă. Drept rezultat, chiar și acțiunile neutre sau pozitive ni se par automat negative. Exemplu:
„[Sarcastic] Da, da am observat că ai pregătit cina! Uimitor, nu-i așa? Doar au trecut câțiva ani de la nuntă până să-ți dai seama că locuiești și tu în această casă și că și eu obosesc la muncă! Acum vrei o medalie pentru asta?”

Lipsa de încredere ne determină, de asemenea, să explicăm automat greșelile sau comportamentele rele ale partenerului prin defectele sale de caracter și nu prin circumstanțe temporare. Exemplu:
„Uite că iar a țipat la mine, când eu doar voiam să termin ultimele 5 minute din emisiune… Este exact ca mama ei – la fel de rea, meschină, nerăbdătoare și capricioasă. Nu pot înțelege cum de n-am observat asta de la început!”

Efectul cumulativ al sentimentului de prietenie și apropiere creat de partenerii la „primul etaj” și înclinația pozitivă în interpretarea comportamentului celuilalt (peretele Încrederii) previn o mare parte din conflicte și fac ca rezolvarea neînțelegerilor de la al doilea și al treilea etaj să fie mai ușoară și mai reușită. Când credem că partenerul ne va satisface nevoile în viitorul apropiat, ne este ușor să facem primii un gest plăcut sau util și astfel să declanșăm un schimb reciproc. Exemplu:
Soțul: „Bine, o voi asculta povestindu-mi despre problemele de la muncă, pentru că știu că apoi și ea mă va asculta, așa cum face des.”
Soția: „Tocmai a ascultat plângerile mele despre muncă. Mă simt mult mai bine și acum chiar sunt curioasă să aflu cum a decurs ziua lui.”

Mulți oameni cred că, pentru a restabili relația apropiată și prietenoasă, ei trebuie mai întâi să rezolve neînțelegerile importante legate de treburile casnice sau de obiectivele pe termen lung. Chiar dacă uneori acest lucru este adevărat și rezolvarea unui conflict material poate aduce cuplul înapoi pe calea prieteniei, de multe ori lucrurile stau exact invers. Conflictele legate de aspectele materiale apar pentru că partenerii nu mai simt de mult sprijin emoțional din partea celuilalt (lacune la primul etaj) și interpretează automat intențiile celuilalt într-o lumină negativă (gol în peretele Încrederii). În astfel de situații, restabilirea sentimentului de prietenie, apropiere și egalitate de putere duce adesea la un efect psihologic pozitiv și la dispariția spontană a conflictului. Când partenerii simt prietenie caldă, respectul, grija și simpatia din partea celuilalt, sunt mult mai dispuși să răspundă pozitiv la dorințele celuilalt și să facă compromisuri în diverse neînțelegeri.

În lucrul cu cuplurile aud adesea, după o perioadă de certuri pe tema treburilor casnice, cum partenerii își mărturisesc în cele din urmă unul altuia: „Știi, cred că, atunci când e dragoste în cuplu, poți fi fericit oriunde… Te critic atât de mult pentru problemele din casă pentru că deja de mult timp nu mai simt că mă consideri prietena ta, că sunt importantă pentru tine și îți plac…”

Legătura dintre Atașamentul și Încrederea: Încrederea mea este o reflectare a Atașamentului tău

„Peretele Încrederii” se construiește nu doar prin interacțiuni pozitive la toate cele trei „etaje” ale relației, ci depinde și de „peretele Atașamentului”. Atașamentul este ceea ce ne menține aproape de partener. Un atașament puternic înseamnă că partenerul nu intenționează să ne înlocuiască cu altcineva sau să încheie relația cu noi. Pornind de la aceasta, atunci când simțim că partenerul sau partenera este profund atașat(ă) de noi, simțim automat mai multă încredere față de el/ ea. La începutul relației, când partenerii nu sunt încă uniți prin aproape nimic material, dar amândoi simt o dorință puternică de a fi împreună datorită simpatiei și prieteniei intense, ei își oferă cu ușurință unul altuia un credit de încredere. Fiecare dintre parteneri trage concluzii de genul: „El mă consideră prietena sa. Mă prețuiește pentru cine sunt eu cu adevărat. Îi face atâta plăcere să fie cu mine, încât este dispus să-mi ofere atât de mult. Este atașat de mine. Și pentru că eu nu am de gând să mă schimb, este aproape sigur că va dori să rămână cu mine și în viitor și va continua să-mi ofere ceea ce am nevoie. Asta înseamnă că nu este nici periculos, nici lipsit de sens pentru mine să încep să investesc în el și în relație, de exemplu sprijinindu-i cariera sau făcând un copil împreună cu el.”

Cu alte cuvinte, încrederea depinde de modul în care răspundem la întrebarea: „Va dori el/ea să rămână cu mine și să aibă grijă de mine și peste mulți ani?” Dacă putem răspunde la această întrebare cu „Da”, simțim imediat o mare încredere față de partener și suntem dispuși să-l ajutăm în rezolvarea problemelor sale.

În multe relații, pereții încrederii și atașamentului depind în mare măsură unul de celălalt și, prin urmare, prăbușirea unuia dintre ei duce imediat la prăbușirea celuilalt și la colapsul complet al relației. Unele cupluri se despart după o singură ceartă foarte gravă (de exemplu, dacă un partener îl lovește pe celălalt) sau după o minciună gravă. În astfel de cazuri, relația se destramă după logica: „Nu pot avea încredere în tine, așa că nu vreau să mai fiu cu tine.” Multe alte cupluri se despart după descoperirea infidelității: „Este clar că nu dorești să rămâi cu mine și, prin urmare, nu pot avea încredere în tine.” Cu toate acestea, la fel ca într-o casă reală, pereții unei relații au și ei o anumită rezistență proprie, determinată de valorile personale, circumstanțele de viață individuale și stabilitatea psihologică a fiecărui partener. Datorită acestui fapt, relațiile în care ambii parteneri sunt profund atașați unul de celălalt (de exemplu, dacă ambii parteneri consideră unul pe celălalt irezistibil de atrăgător, ambii cred în sacralitatea căsătoriei sau ambii vor să mențină căsătoria pentru binele copiilor sau din motive de statut) cuplu poate rămâne stabil chiar și după deteriorări foarte grave ale peretelui Încrederii și dificultăți serioase la toate etajele relației.

Dependența enormă a Încrederii de Prietenie

Întrucât gradul în care avem încredere într-o altă persoană depinde atât de mult de măsura în care simțim atașamentul acesteia față de noi, cea mai importantă parte a Încrederii într-o relație se construiește la „etajul Prieteniei”. Atunci când partenerul se poartă constant cu noi ca un bun prieten (adică ne ajută sistematic să facem față stresului și se abține cu perseverență de la a ne răni stima de sine), psihicul nostru transformă automat aceste semnale de atașament într-o încredere puternică. În mod similar, atunci când partenerul nu ne constrânge niciodată și ne invită întotdeauna să luăm decizii împreună în mod egalitar (cea mai importantă manifestare a prieteniei), simțim o mare încredere față de dânsul, deoarece înțelegem că, în viitor, când va veni din nou vorba despre interesele noastre, partenerul sau partenera ne va permite din nou să luăm o decizie pe placul nostru.

Prietenia este componenta principală a încrederii, deoarece ne sugerează că partenerul va dori să rămână alături de noi chiar și după ce își va atinge obiectivele importante de la „etajul al treilea”. O astfel de încredere, bazată pe o prietenie autentică, ne permite să ne ocupăm în liniște de creșterea copiilor, de îngrijirea casei și de sprijinirea carierei partenerului, contând pe faptul că, atunci când copiii vor crește, partenerul nu ne va înlocui cu o persoană mai tânără.

Încrederea și prietenia sunt atât de importante pentru stabilitatea relației deoarece, mai ales la al treilea etaj al relației, deseori:

investim foarte mult timp și resurse în planuri pe termen foarte lung,
luăm decizii care influențează radical restul vieții noastre,
decidem soarta unor oportunități unice: de exemplu, punem cariera pe pauză pentru a avea un copil, decidem să ne mutăm în altă țară pentru a fi cu partenerul, alegem să cheltuim economiile pentru a cumpăra o locuință împreună, în loc să le punem deoparte pentru viitor, alegem să ne petrecem tinerețea alături de o anumită persoană etc.

În cele din urmă, prietenia are o valoare enormă prin ea însăși. A simți că cineva se poartă cu tine ca un prieten este incredibil de plăcut. Așadar, chiar dacă este adevărat că toți căutăm un partener alături de care să ne realizăm visele și obiectivele importante, este la fel de adevărat că toți căutăm un partener alături de care, pe tot parcursul muncii necesare pentru obținerea aceste obiective, să ne simțim bine.

Încrederea susține colaborarea partenerilor la toate etajele

Relațiile stabile dispun de o funcție internă de automenținere. Pe de altă parte, în relațiile disfuncționale se formează adesea un cerc vicios specific, care accelerează destrămarea relației și îngreunează refacerea bunăstării.

În cadrul relației, rolul principal în menținerea stabilității îl are Încrederea. Încrederea este un fel de „energie a relației”, care ne ajută să satisfacem nevoile partenerului. După ce eu îi satisfac o nevoie partenerului, nivelul său de încredere în mine crește. Partenerul se „încarcă” cu încredere și, la rândul său, devine capabil să satisfacă o nevoie de a mea. Iar atunci când partenerul folosește această energie și satisface nevoia mea, eu devin din nou capabilă să-i satisfac o nouă nevoie, încărcându-l din nou și inițiind astfel un nou ciclu de schimb reciproc. Pe de altă parte, în majoritatea relațiilor problematice, problema centrală este un deficit critic de încredere. Fiecare partener simte că a făcut deja prea multe concesii, că a investit deja prea mult… Plecând de la această percepție, fiecare partener începe să aștepte ca celălalt primul să inițieze interacțiuni pozitive și să le mențină o perioadă destul de îndelungată, în pofida unei atitudini continue de nerecunoștință, critică, neîncredere, refuz de colaborare și lipsă totală de garanții privind atașamentul.